Todea.
Pur si
simplu iti vine să te ridici si să stai drepti când auzi numele ăsta. Alexandru
Todea, cardinal. Cel care a slujit si condus Biserica Greco-Catolică Unită cu
Roma prin timp ce părea de ne-trăit dar era cel al credintei adevărate, al
decantărilor si al încercărilor – mai apoi prin timp ce părea mai usor de
respirat, dar aerul era otrăvit, asuprirea era în culisele teatrului în care se
juca piesa democratiei si pentru care nu a coborât, încă nici acum, un Deus ex
machina...
Mi-am dorit de multă vreme să văd satul de unde a
plecat cardinalul Alexandru Todea, si, mai apoi, casa unde si-a trăit ultimii
ani. E frumos să-ti închipui că locurile de unde au plecat oameni mari, oamenii
care le populează acum, păstrează ceva din măretia celui care si-a tras seva de
acolo. Că privesc altfel soarele, că pasul lor e mai putin sovăielnic si că vorba
lor, atunci când îti grăiesc, e pentru totdeauna marcată de ce-au putut ei, de
acolo, da pentru toti cei din jur. Dar idealismul trebuie să-si primească
hotarul lui, asa că mă voi limita la a căuta lucrurile pe care le vedea tânărul
Todea atunci când a început să se ridice spre formare si cele care îl
înconjurau atunci când altii, fie cu voie fie de nevoie, au găsit în casa cardinalului
– profesor matca de viată în care au rămas ei spre formare, mai târziu.
O oprire scurtă la Ungheni, lângă încă una dintre
bisericile ce plâng: învelită silit în sarcofag ortodox, biserica unită duce în
spate, nestiută pentru cei neinformati, boltile credintei ortodoxe, unde ai
voie să furi, să minti si să împilezi. Biserica veche, neretrocedată greco-catolicilor,
a fost considerată subredă dar pur si simplu în capul ei au crescut adăugirile
ortodoxe, sprijinindu-se tot pe clădirea hulită. Nu credeti niciodată că s-a
vorbit destul despre aceste lucruri, generatiile se schimbă, vin oameni noi si
ei trebuie să afle la rândul lor în ce lume trăiesc.
Târgu Mures, protopopiat. Azi e una din Zilele
Todea. si la Reghin, locul unde s-a stins, si la Teleac, la câtiva kilometri de
Reghin - putini - vor fi azi momente solemne dedicate memoriei cardinalului,
câteva din cele mai multe din Anul Todea, reper în calendar pentru cei 100 de
ani de la nastere si cei 10 ani de când s-a stins. asa
că sun la vicarul general de la Blaj, părintele Ioan Fărcas, care e mai bine
informat, si decid că vreau la Teleac.
Când vii de departe, cu greu, când ai ani în care
ai dorit să ajungi undeva, lucrurile numai simple si obisnuite nu sunt.
Teleacul de azi, 22 mai 2012, nu are biserică greco-catolică, are o casă cu multe
fisuri lângă locul unde unitii au avut biserica, si acolo se slujeste. Aceasta
este ”periferia ce devine centru”, după cum spunea cândva nepotul cardinalului,
episcopul de acum Virgil Bercea. Această periferie a dat un cardinal. Urmasii
lui ascultă liturghia într-o casă în care Isus de-abia are loc, dar pare mult
mai în largul său, si ca statuie si ca idee, în cele două camere unite a
biserică, decât în catedrale în care tămâia face rol de odicolon sfânt,
acoperitor de izuri rele.Slujesc
aici pr. protopop Dan Fodor, pr. protopop Alexandru Lobontiu, pr. Flavius Mihet,
pr.Traian Olănescu, pr.Ioan Fărcas, pr.Mihai Stefănescu, pr.Virgil Comes,
pr.Horea Bârsan si pr.Lucian Dudas. Multi. Todea s-ar fi bucurat. Putini. Nu e
loc de toti câti ar fi fost cu trupul si cu inima aici, de ar fi stiut, de ar
fi putut. Iar cel mai frumos lucru spus aici, care mi-a rămas în sulfet, e
mărturisirea protopopului locului, pr. Alexandru Lobontiu, care spune că-i e
dor de casele ascunse de mai demult, unde se tinea liturghia pe furi. Are
dreptate – credinta în prigoană trebuie că a fost un lucru deosebit…
Ajungem
si la Reghin, la casa cardinalului. Pe fugă, mereu pe fugă - câte dintre marile
si visatele lucruri ale vietii se întâmplă cu timp?... Fotografiez putin,
întreb mult mai putin decât as fi voit. Respir putin – mai degrabă iau aer la
pachet de aici prin gândurie care vin si vor fi asezate de aici încolo, după ce
am fost aici, prin lucrurile care, toate, îsi aveau rostul lor si care rost va
fi deslusit, poate, întrucâtva, din pozele grăbite, atunci când nu va mai fi
grabă, departe fiind.
Întreb
totusi ceva ca o scurtătură, ceva ce mi-ar fi plăcut să deslusesc singură,
asezată, presăluind: care era lucrul cel mai drag, mai apropiat lui Todea, de
aici? Altarul – mi se spune. Altarul… Casa aceasta, altarul acesta au văzut
minuni. Nu doar pe cele ale bunului simt si îndârjirii de a rezista, de a
păstra credinta, cu orice pret, uneori cu preturi de neplătit în zile fără
nori. Dar si minuni de spus cu voce stinsă, cu ochii întorsi spre sine, spre
amintiri, de teamă să nu gresesti, să nu uiti, mărturii de pus pe masa
Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor.
Plecăm.
O zi pe furate. Dar mai mult ca nimic, mult mai mult ca nimic. Rămân întrebări.
Oare aceasta de azi este Biserica pe care Todea a visat-o? Oare asa ar fi dorit
să curgă lucrurile acum? O întrebare la care si prietenii si neprietenii ar
avea lucruri interesante de spus, de ar avea curajul să răspundă privindu-se
într-o oglindă ne-scălâmbă. Oglinda lui Todea tace. Un fier de călcat îsi oglindeste
talpa în ea. Concluziile nu vor veni acum. Dar aniversările sunt un bun prilej
pentru a trage linii si a pune în fată prezent si trecut, indiferent de răspuns.
Ramona
Bălutescu
