”Maria este scara păcătoşilor, încrederea mea cea mai mare, raţiunea speranţei mele” Sf. Bernard

Sărbătoarea de azi și cadrul vieții noastre de credință ne confirmă adevărul că în fața lui Dumnezeu contează cele mici, cele disprețuite de lumea exterioară, cele fără putere. Maica Domnului a cărei Adormire binecuvântată sărbătorim este imaginea desăvârșită a nimicului omenesc folosit prin ascultare de lucrarea harului desăvârșit. Preasfânta Fecioară propune astfel fiecărui om de credinţă calea adevăratei familiarităţi cu Cristos: „mama mea şi fraţii mei, spune Domnul, sunt cei care ascultă cuvântul şi-l păzesc” (Lc. 11, 28). Fără rugăciune nu este cu putinţă a afla măsura vieţii cu Isus şi continua mărturia a binelui în lume – apartenenţa şi familiaritatea cu Dumnezeu. Dumnezeu Însuși ne cere acel puțin pe care numai noi i-l putem oferi, membre ale aceluiași trup: la bucurie, dar și la necaz. Restul e har, iar viața o va confirma chiar dacă pentru unii poate va fi mult prea târziu.

Măsura Domnului sunt așadar lucrurile cele mici: „Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți, pe cei bogați i-a scos afară deșerți”(Lc. 1, 53). Din cele mici ne aflăm mântuirea, dar ne și putem expune pierzării. Copilăria interioară a Maicii Sfinte nu ne face să fim naivi față de voia Cerului, ci ne îndeamnă la acea încredințare care ni-l aduce pe Dumnezeul cel adevărat în viață nu pe cel pe care l-am forjat noi după metehnele sau interesele noastre. Nu e simplu să acceptăm un Prunc neputincios înfășurat în iesle, un Dumnezeu care să poată fi batjocorit, maltratat, pus pe cruce și omorât fără ezitare tocmai de cei care primesc astfel invitația de a intra pe ușa mântuirii. Nu e simplu să credem acestui fel al Tatălui de a veni la inima noastră fiindcă ne scandalizează prin forța slăbiciunii și a lucrurilor aparent fără însemnătate pe care nu numai Sfânta Fecioară, dar și Isus însuși le-a ales în mod voit.

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său pentru noi” – ne spune adesea Scriptura. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât i-a mai dat omenirii și o Maică astfel ca în Crucea vieții să ne simțim cu adevărat înrădăcinați în Cristos. De aceea Preacurata ne spune și azi că împărtășirea cu Domnul nu e făcută din calcule, ci din dragoste. Numai dragostea întăreşte mărturia unui crez. Această dragoste oferă forţă chiar şi celui prigonit să ierte toate pentru Înviere.

Maica Domnului a ştiut să depăşească prin har contradicția dintre acțiune, rugăciune și  atenția pentru harul prezentului. Acest conflict este ilustrat nu numai în exemplul celor două surori ale lui Lazăr din Evanghelia de azi, dar şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Încredințând lui Dumnezeu fiinţa şi viaţa sa, Maica Domnului a fost cuprinsă de har, putând astfel să facă din voinţa cerului lumina ei pentru viaţă. Elogiul pe care Isus îl primeşte de la femeia din popor, impresionată ca şi ceilalţi prezenţi, o aduce în lumină pe Născătoarea de Dumnezeu, dar nu într-o variantă umană, mondenă, ci profundă, teologică fiindcă fericirea Maicii Sfinte e compusă din primirea Cuvântului dumnezeiesc, păzirea lui şi a împlinirii sale. Așa cum ar trebui să fie pentru noi dacă am ține la statutul de creștini adevărați și, nu în ultimul rând, la poziția de membri ai Bisericii Greco-Catolice.

Am constatat împreună că Maria propune fiecărui om de credinţă calea familiarităţii cu Cristos: „mama mea şi fraţii mei, spune Domnul, sunt cei care ascultă cuvântul şi-l păzesc (Lc. 11, 28)”. Pentru creştini la rândul lor, fără  rugăciunea statornică nu e cu putinţă a afla măsura vieţii şi a continua mărturia binelui în lume – adică apartenenţa şi familiaritatea cu Dumnezeu. Adică măsura lucrurilor mici, neînsemnate dar care compun fără greș planul ceresc, iată, în smerenie!

Adormirea Maicii Domnului

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului are multiple semnificaţii teologice şi spirituale pentru credincioşi greco-catolici. De altfel, însăşi icoana Adormirii Maicii Domnului arată această taină a primirii mamei în braţele lui Cristos, Fiul ei. În iconografie, lângă sicriul binecuvântat cu trupul Fecioarei se află Cristos în picioare, purtând sufletul Macii sale, ca pe un bebeluş. Acesta este gestul suprem de reciprocitate a iubirii. Cea care L-a ţinut în braţe pe Dumnezeu, acum odihneşte în braţele Fiului şi Stăpânului ei.

Moartea Maicii Domnului înseamnă intrarea ei în iubirea infinită a Fiului ei, iar inima ei de mamă se uneşte cu inima Fiului, simţind dumnezeieşte durerile lumii şi alinându-le cu îndurarea ei. După adormire, nimeni şi nimic nu o mai pot opri pe Maica Domnului să ajute pe toţi credincioşii. Nici timpul, nici spaţiul, nici limitările umane, nu mai pot opri pe Maica Domnului să fie pretutindeni în har, mângâind pe cei îndureraţi şi inspirând Biserica Fiului ei.

Axionul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului vorbeşte despre această taină a prezenţei Fecioarei în inima lumii şi în viaţa Bisericii. Cuvintele „Se biruiesc hotarele firii întru tine Preacurată Fecioară, că naşterea fecioreşte şi moartea arvuneşte viaţă” semnifică acest schimb dumnezeiesc între cele pământeşti şi cele cereşti, prin iubirea Mântuitorului. Astfel, naşterea Fiului lui Dumnezeu din ea fecioreşte firea umană şi sfinţeşte întreaga creaţie, iar moartea ca despărţire vremelnică a sufletului de trup arvuneşte viaţă, fiind pragul ontologic dintre vremelnicie şi veşnicie, dintre timp şi eternitate, dintre libertate şi har. Adormirea Maicii Domnului este aşadar o sărbătoare în care antinomia teologică a infinitului devenit finit pentru iubirea Sa veşnică pentru noi se împleteşte cu prezenţa permanentă a rugăciunii Maicii Domnului în viaţa lumii, până la sfârşitul veacurilor.