A te decide să studiezi pentru preoţie necesită un proces de discernământ, atât pentru cel care doreşte să devină preot cât şi pentru Biserică, şi psihologii pot oferi uneori un ajutor valoros, s-a afirmat în cadrul prezentării în ziua de joi, 30 octombrie 2008, a documentului numit "Îndrumător pentru folosirea psihologiei în admiterea şi formarea candidaţilor la preoţie", al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică.
Textul evidenţiază importanţa Episcopilor şi formatorilor în a fi capabili să îi orienteze pe candidaţii la preoţie într-o solidă maturitate psihologică şi afectivă, precum şi într-o bogată viaţă spirituală care să le permită să facă faţă cerinţelor vieţii preoţeşti, în particular privind celibatul. Documentul afirmă că un bărbat care se simte chemat la preoţie, pe lângă virtuţi morale şi teologice, trebuie să aibă de asemenea "un solid echilibru uman şi psihic, în particular în domeniul afectiv, astfel încât să îi permită subiectului să se predispună în mod adecvat la o dăruire de sine cu adevărat liberă în relaţie cu credincioşii, potrivit vieţii de celibat".
Se arată de asemenea calităţile pe care trebuie să le aibă orice viitor preot: "un sentiment pozitiv şi stabil al propriei lui identităţi masculine şi capacitatea de a forma relaţii mature cu alte persoane sau grupuri de persoane; un sentiment solid de apartenenţă, bază a viitoarei comuniuni cu presbiteratul şi a unei colaborări responsabile cu slujirea episcopală". Potrivit documentului, o percepţie corectă privind semnificaţia vocaţiei candidatului trebuie să fie cultivată într-un "climat de credinţă, rugăciune, meditare a Cuvântului lui Dumnezeu, studiu teologic şi viaţă de comunitate".
Documentul insistă asupra faptului că cei responsabili de formarea seminariştilor trebuie să fie "experţi în persoana umană, în ritmurile ei de creştere, potenţialele şi slăbiciunile ei şi modul ei de a trăi relaţia cu Dumnezeu". Se afirmă că este necesar să se cunoască istoria candidatului, dar acesta nu trebuie să fie singurul criteriu decisiv în acceptarea lui la pregătirea pentru preoţie. Formatorul trebuie să privească la persoană "ca întreg, în progresul şi dezvoltarea sa", pentru a evita erorile în discernământ. Se atrage atenţie şi asupra tendinţei candidaţilor de a-şi "minimiza sau nega propriile slăbiciuni, de teama posibilităţii de a nu fi înţeleşi, şi în consecinţă de a nu fi acceptaţi".
Documentul susţine că în cazurile cu nevoi particulare, apelul la un psiholog poate "ajuta candidatul să depăşească aceste răni", pentru a ţinti spre "un stil de viaţă ca acela al lui Isus, Bunul Păstor, Cap şi Mire al Bisericii". În acest context, se recomandă evaluarea psihologică cu consimţământul liber al candidatului. Psihologii care acordă acest sprijin trebuie să aibă "o solidă maturitate umană şi spirituală", se spune, precum şi "un concept creştin privind persoana umană, sexualitatea, vocaţia preoţească şi celibatul". Documentul mai arată clar că serviciile psihologice nu pot înlocui îndrumarea spirituală. Se afirmă că viaţa spirituală "în sine favorizează creşterea în virtuţile umane, dacă nu există un blocaj de natură psihologică".
Textul evidenţiază importanţa Episcopilor şi formatorilor în a fi capabili să îi orienteze pe candidaţii la preoţie într-o solidă maturitate psihologică şi afectivă, precum şi într-o bogată viaţă spirituală care să le permită să facă faţă cerinţelor vieţii preoţeşti, în particular privind celibatul. Documentul afirmă că un bărbat care se simte chemat la preoţie, pe lângă virtuţi morale şi teologice, trebuie să aibă de asemenea "un solid echilibru uman şi psihic, în particular în domeniul afectiv, astfel încât să îi permită subiectului să se predispună în mod adecvat la o dăruire de sine cu adevărat liberă în relaţie cu credincioşii, potrivit vieţii de celibat".
Se arată de asemenea calităţile pe care trebuie să le aibă orice viitor preot: "un sentiment pozitiv şi stabil al propriei lui identităţi masculine şi capacitatea de a forma relaţii mature cu alte persoane sau grupuri de persoane; un sentiment solid de apartenenţă, bază a viitoarei comuniuni cu presbiteratul şi a unei colaborări responsabile cu slujirea episcopală". Potrivit documentului, o percepţie corectă privind semnificaţia vocaţiei candidatului trebuie să fie cultivată într-un "climat de credinţă, rugăciune, meditare a Cuvântului lui Dumnezeu, studiu teologic şi viaţă de comunitate".
Documentul insistă asupra faptului că cei responsabili de formarea seminariştilor trebuie să fie "experţi în persoana umană, în ritmurile ei de creştere, potenţialele şi slăbiciunile ei şi modul ei de a trăi relaţia cu Dumnezeu". Se afirmă că este necesar să se cunoască istoria candidatului, dar acesta nu trebuie să fie singurul criteriu decisiv în acceptarea lui la pregătirea pentru preoţie. Formatorul trebuie să privească la persoană "ca întreg, în progresul şi dezvoltarea sa", pentru a evita erorile în discernământ. Se atrage atenţie şi asupra tendinţei candidaţilor de a-şi "minimiza sau nega propriile slăbiciuni, de teama posibilităţii de a nu fi înţeleşi, şi în consecinţă de a nu fi acceptaţi".
Documentul susţine că în cazurile cu nevoi particulare, apelul la un psiholog poate "ajuta candidatul să depăşească aceste răni", pentru a ţinti spre "un stil de viaţă ca acela al lui Isus, Bunul Păstor, Cap şi Mire al Bisericii". În acest context, se recomandă evaluarea psihologică cu consimţământul liber al candidatului. Psihologii care acordă acest sprijin trebuie să aibă "o solidă maturitate umană şi spirituală", se spune, precum şi "un concept creştin privind persoana umană, sexualitatea, vocaţia preoţească şi celibatul". Documentul mai arată clar că serviciile psihologice nu pot înlocui îndrumarea spirituală. Se afirmă că viaţa spirituală "în sine favorizează creşterea în virtuţile umane, dacă nu există un blocaj de natură psihologică".
Catholica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu