Gânduri pentru 1 decembrie
Se spunea adesea că suntem o țară 
binecuvântată de Dumnezeu. Mesajul personajelor care au făurit actul 
Unirii din 1918, la Alba-Iulia sau în celelalte zări istorice ale 
românului, ne confirmă această speranță.
După eliberarea din 1989, am crezut că 
valorile vieții românilor, înainte de tăvălugul roșu, vor reînvia de la 
sine. N-a fost așa. Ura, minciuna, neghiobia, însuflețite de un 
resentiment profund, și-au spus cuvântul sistematic în societatea 
românească, împiedicând renașterea. Mulți oameni ai vechii cetăți nu au 
vrut să înțeleagă că sosise vremea dezicerii lor totale de urâciunea 
trecutului, prin supremul gest de virtute de atunci: retragerea. Astfel,
 șansa unei noi generații de a-și scrie prezentul în moralitate, scutite
 de lipsa lor de caracter ca virtute fondatoare, a eșuat încă de la 
început.
De douăzeci de ani încoace, a renega 
izvorul valorii în onestitate, în omenia ca rezultat al sacrificiilor 
pentru bine, are roade continue. Imposibilitatea de a afla detașarea 
față patriotismul proletar creat de ideologia partidului monocolor și 
lipsa de culoare a celor care au slujit un spirit găunos, a adus cu sine
 monstruozitatea falsității, mitice, care i-a dezgustat și mai mult pe 
cei care ar fi dorit, după 1989, să-și reînnoiască apartenența 
interioară pe caracterul personajelor istorice normale.
Am citit un text public recent de 
solidaritate între două „adrese” importante. După douăzeci și cinci de 
ani de la căderea comunismului, înscrisul părea expediat din timpul 
Marelui cârmaci. Chiar și Ludovic al XIV-lea, în celebrul său secol, ar 
fi fost jenat de asemenea tonalități. Treabă bună, deh, cu cei care au 
curajul după asemenea ieșiri de a se mai întreba, cu indignată inocență,
 de ce tineretul-și pierde pofta de patriotism și se duce în lume cât 
vede cu ochii
„Dezveliți tot adevărul și le spuneți tuturor cum muriră frații noștri pentru neam și țara lor…”,
 spune Imnul eroilor. Într-un timp de criză, ceea ce nu îndrăznim a mai 
imagina, este totuși posibil. Adevărul are răbdarea și perseverența de a
 ieși la lumină, fiindcă Binele nu este comunicarea privilegiilor 
lumești, ci jertfa omului pentru a-l apăra. Memoria lucrurilor, pe care 
oamenii adevărați le realizează în neamul românesc, întreține legătura 
cu prezentul prin onestitate. După silogismul că minciuna e minciună, 
adevărul e adevăr, ce-i sfânt ieri, este și azi și va fi mâine. Iar dacă
 petecul vechi pe haina nouă nu-și are rostul prin firea lucrurilor, 
atunci istoria adevărată continuă să fie scrisă exclusiv de persoanele 
de caracter, de alegerile și de gesturile lor zilnice
„Presărați pe-a lor morminte ale laurilor foi spre a fi mai dulce somnul fericiților eroi…!” Fericiți, cu siguranță, și pentru că n-au apucat vremurile noastre.
                                                                                   + Mihai Frățilă  episcop
„Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit…
…………………………………….
Că am să mor neîmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit…
…………………………………….
Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!
Nu plânge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!”
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!”
(Versuri găsite în ranița unui soldat român mort pe muntele Sorica – Carpații de curbură
în toamna anului 1918)
în toamna anului 1918)
 


 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu