Anul 1918 reprezinta în istoria poporului român anul triumfului idealului national, anul încununarii victorioase a lungului sir de lupte si sacrificii umane si materiale pentru faurirea statului national unitar. La 1 Decembrie 1918, în inima Transilvaniei, la Alba Iulia, votul Marii Adunarii Nationale pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu România, a fost aclamat de o impresionanta adunare populara.Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit.La 1 Decembrie 1918, actul unirii Transilvaniei cu patria mama a fost citit de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, viitor cardinal, asistat de episcopul ortodox de Caransebes, Miron Cristea, viitorul patria
rh al Bisericii Ortodoxe Române,cel care blestemase armatele romane unioniste, facand ulterior penitenta pentru acest gest necugetat, s-au imbratisat in fata multimii adunate la Alba Iulia si au declarat intelegere frateasca.
Dupa unirea Transilvaniei cu România, Biserica Greco-Catolica a devenit unul din cultele insemnate din tara. De altfel, conform recensamântului din anul 1930, credinciosii greco-catolici reprezentau 9,8 % din populatia tarii. Din aceste motive, având in vedere si rolul jucat in istorie de aceasta biserica, Constitutia României din anul 1923 stipula ca "Biserica Ortodoxa Româna este biserica dominanta, iar cea Greco-Catolica are intâietate fata de celelalte culte", ambele fiind declarate biserici nationale. Statutul juridic al Bisericii Greco-Catolice si relatiile sale cu statul român au fost mai bine precizate prin Concordatul dintre Vatican si România (1927-1929). Documentul prevedea existenta in România a trei rituri catolice: grec, latin si armean. Pentru ritul grec se stipula urmatoarea structura organizatorica: o mitropolie la Blaj, cu patru dieceze sufragane: Oradea, Lugoj, Cluj-Gherla si Maramures. Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci rolul ferm al Bisericii Romane Unite cu Roma Greco-catolica si actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională ca
re este statul naţional. O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.
pr.Lucian Dudas
rh al Bisericii Ortodoxe Române,cel care blestemase armatele romane unioniste, facand ulterior penitenta pentru acest gest necugetat, s-au imbratisat in fata multimii adunate la Alba Iulia si au declarat intelegere frateasca.
Dupa unirea Transilvaniei cu România, Biserica Greco-Catolica a devenit unul din cultele insemnate din tara. De altfel, conform recensamântului din anul 1930, credinciosii greco-catolici reprezentau 9,8 % din populatia tarii. Din aceste motive, având in vedere si rolul jucat in istorie de aceasta biserica, Constitutia României din anul 1923 stipula ca "Biserica Ortodoxa Româna este biserica dominanta, iar cea Greco-Catolica are intâietate fata de celelalte culte", ambele fiind declarate biserici nationale. Statutul juridic al Bisericii Greco-Catolice si relatiile sale cu statul român au fost mai bine precizate prin Concordatul dintre Vatican si România (1927-1929). Documentul prevedea existenta in România a trei rituri catolice: grec, latin si armean. Pentru ritul grec se stipula urmatoarea structura organizatorica: o mitropolie la Blaj, cu patru dieceze sufragane: Oradea, Lugoj, Cluj-Gherla si Maramures. Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci rolul ferm al Bisericii Romane Unite cu Roma Greco-catolica si actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională ca
re este statul naţional. O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.
pr.Lucian Dudas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu